Sarcina probei în procesul penal: Una dintre consecinţele cele mai importante ale prezumţiei de nevinovăţie este faptul că sarcina probei aparţine acuzării, iar dubiul profită acuzatului.
Atât în temeiul prevederilor art 52 din Codului de Procedură Penală cât şi pe baza prevederilor art.6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, practica judiciară şi doctrina au pus în discuţie existenţa unor consecinţe deosebit de importante în materia procedurii penale care reies din aplicarea prezumţiei de nevinovăţie.
Astfel se impune respectarea unui drept la tăcere. În acelaşi sens, principiul prezumţiei de nevinovăţie obligă statele să se abţină de la impunerea oricărei sancţiuni în lipsa unei hotărâri de condamnare, precum şi de la judecarea de două ori a aceleiaşi fapte.
Principiul in dubio pro reo
Legea Nr 281 din 2003 pentru modificarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, consacră expres, ca regulă de bază a procesului penal, principiul prezumţiei de nevinovăţie, introducând articolul 52 cu denumirea marginală, „prezumţia de nevinovăţie” şi stabilind că orice persoană este considerată nevinovată până la stabilirea vinovăţiei sale printr-o hotărâre penală definitivă.
În concret, în materia probelor, legiuitorul stabilește în favoarea învinuitului sau inculpatului neobligativitatea dovedirii nevinovăţiei sale acesta aflându-se sub adăpostul prezumţiei de nevinovăţie.
Legea presupune pe cel în cauză nevinovat cât timp nu a fost făcută deplin dovada vinovăţiei sale, el neavând astfel sarcina probei.
Prezumţia de nevinovăţie se manifestă cu toată vigoarea în lipsa dovezilor de vinovăţie şi se diminuează treptat pe măsura administrării probelor[2].
Această teză este absolută şi trebuie interpretată în sensul că învinuitul nu are niciodată obligaţia dovedirii nevinovăţiei sale, nici chiar atunci când dovada vinovăţiei s-a făcut de către cel care acuză.
Prevederea legii dispune că, dacă există probe de vinovăţie, învinuitul sau inculpatul are dreptul să probeze lipsa lor de temeinicie.
Pe planul dreptului internaţional trebuie menţionată Declaraţia Universală a Drepturilor Omului adoptată de ONU în 1948 care înscrie prezumţia de nevinovăţie în art. 11 sub următoarea formulare:
Orice persoană învinuită a fi săvârşit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât nevinovăţia sa nu a fost stabilită într-un proces public, cu asigurarea garanţiilor necesare apărării.
Prezumţia de nevinovăţie este înscrisă şi în Convenţia Europeană de apărare a drepturilor omului[3] şi în multe alte documente internaţionale, precum şi în legislaţiile interne a tuturor statelor care recunosc drepturile omului.
Din punct de vedere al prezumţiei de nevinovăţie, prima obligaţie a organului judiciar este aceea de a nu se reţine decât acele elemente asupra cărora există certitudine şi de a se continua procesul de cercetare pentru administrarea altor probe, îndoiala neînlăturându-se nici dacă nu se vor administra alte probe[4].
Ca regulă de bază a procesului penal prezumţia de nevinovăţie trebuie să fie de absolută aplicare. Sub aspectul efectelor juridice, ea duce la o prezumţie legală relativă, în sensul că cele presupuse prin norma juridică admit opusul prin dovada contrarie. Prezumţia de nevinovăţie nu este anulată decât prin certitudinea dovedită a vinovăţiei inculpatului.
Dacă această certitudine nu se manifestă, prezumţia de nevinovăţie triumfă şi poate fi completată cu principiul că orice îndoială este în favoarea inculpatului – in dubio pro reo. Principiul in dubio pro reo este în strânsă aplicare cu prezumţia de nevinovăţie, deoarece la pronunţarea unei condamnări instanţa nu se poate bizui pe probabilităţi[5].
În acest sens s-a pronunţat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) care susţinea faptul că prin adoptarea prezumţiei de nevinovăţie ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează şi ele libertatea persoanei – dreptul la apărare, respectarea demnităţii umane – s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal şi a concepţiei organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerinţe:
1. vinovăţia se stabileşte în cadrul unui proces penal, cu respectarea garanţiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă şi stabilirea vinovăţiei;
2. sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii şi definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânearea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată;
3. al adoptarea unei hotărâri de condamnarea definitive prezumţia de nevinovăţie este răsturnată cu efecte erga omnes;
4. hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăţie, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunţe o soluţie de achitare.
Toate aceste cerinţe sunt argumentate pentru transformarea concepţiei asupra prezumţiei de nevinovăţie dintr-o simplă regulă, garanţie a unor drepturi fundamentale, într-un drept distinct al fiecărei persoane, de a fi tratată ca nevinovată până la stabilirea vinovăţiei printr-o hotărâre penală definitivă.
Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumţiei de nevinovăţie, un principiu instituţional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat în art 3 C.proc, pen., se regăsesşte în material probaţiunii.
Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susţinerea vinovăţiei celui acuzat conţin o informaţie îndoielnică tocmai cu privire la vinovăţia făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autorităţile judecătoreşti penale nu-şi pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine şi, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăţiei acuzatului şi să-l achite.
Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reoeste o problemă de fapt. Înfăptuirea justiţiei penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunţă, pr probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură se reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii).
Numai aşa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecăţii) este, fără echivoc, cea pe care o înfăţişează realitatea reconstituită cu ajutorul probelor în scopul cunoaşterii. Chiar dacă în fapt s-au dministrat probe în sprijinul învinuirii, iar alte probe nu se întrevăd ori pur şi simplu nu există, şi totuşi îndoiala persistă în ceea ce priveşte vinovăţia, atunci îndoiala este „echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăţie” şi deci inculpatul trebuie achitat.[6]
Atunci când o persoană este achitată, nu mai prezintă nicio importanţă dacă achitarea s-a făcut din lipsa unor probe suficiente, existând un dubiu, sau dacă achitarea a avut la baza probe suficiente pentru a ajunge la concluzia că inculpatul nu a comis nicio infracţiune. Indiferent de motivul achitării, o persoană achitată este şi a fost în permanenţă nevinovată, astfel încât simpla existenţă a procedurii penale îndereptate împotriva sa nu poate produce niciun fel de consecinţe viitoare.[7]
Cu toate acestea, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) a admis în unele situaţii faptul că acuzarea nu este întotdeauna ţinută să probeze toate elementele infracţiunii. Un exemplu în acest caz este dat de sistemul de drept austriac, în care legea austriacă nu impune ministerului public şi părţii vătămate obligaţia de a proba lipsa de veridicitate a unor afirmaţii care intrau în conţinutul unei infracţiuni de calomnie.[8]
Tot Comisia a admis faptul că în unele state există răspunderea penală obiectivă, fără a considera că aceasta aduce atingere prezumţiei de nevinovăţie. În acest sens, Comisia a considerat licită condamnarea unei persoane pentru o infracţiune vamală comisă prin aceea că în maşina reclamantului s-au descoperit droguri, fără însă a se cerceta dacă persoana ştia că acestea sunt în maşina pe care o conducea sau că ştia ce este în pachetele respective. [9]
Bibliografie și referințe:
[1] CEDO, hot. Barbera, Messengue şi Jabardo/c./Spania din 6 decembrie 1988; Comis.,rap.Austria/c./Italia din 30 martie 1963, în Ann.Conv. VI, p. 783
[2] N.Volonciu Procedură penală, Editura Academiei Române, Bucreşti, 1993, p.354
[3] Articolul 6 paragraful 2 al Convenţei prevede “Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia va fi legal stabilită”
[4] Adrian Ştefan Tulbure, Angela Maria Tatu, Tratat de drept procesual penal, Editura Allbeck, Bucreşti, 2001 p.177
[5] Gheorghe Cocuţa, Magda Cocuţa Aplicarea principiului in dubio pro reo în “Dreptul” nr 10/2002, p.123, în care este prezentată Decizia penală nr 258/R/5 aprilie 2001, a Curţii de Apel Cluj, o speţă soluţionată greşit de către instanţa de recurs, soluţie definitivă totodată, în care instanţa pe baza probabiltăţilor stabileşte nivelul alcolemiei avută de către inculpatul din respectiva speţă neapelând la organele experte din domeniu încălcând astfel principiul in dubio pro reo.
[6] Sentinţa penală a ÎCCJ, dec. nr.3465/2007
[7] CEDO,hot. Vassilios Stavropoulos/c./Grecia din septembrie 2007
[8] Comis.,dec.din 11 decembrie 1981, plg.nr.8803/79, în DR nr. 26, p.189
[9] Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Editura Universul Juridic, 2008, p.297