Prezumţia de nevinovăţie, încă de la primele semne ale conturării conceptului, cu toate implicaţiile sale şi până la consacrarea sa actuală în sistemele de drept moderne, a cunoscut o evoluţie continuă, reprezentând unul dintre principiile fundamentale ale oricărui proces penal şi totodată un mijloc de protecţie a justiţiabilului în faţa forţei coercitive a statului.
Înainte de a fi expres menţionată în textele normative statale, cum ar fi Consitituţiile sau Codurile de Procedură Penală naţionale, prezumţia de nevinovăţie reprezenta o cutumă legală în majoritatea statelor civilizate, care presupunea că o persoană este considerată ca fiind incocentă până la proba contrarie.
Încă de la începuturile formării conceptului, scopul prezumţiei de nevinovăţie a fost acela de a proteja individul împotriva măsurilor abuzive, prin garantarea libertăţii individuale, prin stimularea căutării adevărului de către autorităţile statului şi prin evitarea convingerii că persoana împotriva căreia se exercită o acţiune penală este vinovată.
Chiar dacă ideea conform căreia o persoană asupra căreia planează suspiciuni cu privire la săvârşirea unor infracţiuni sau fapte care contravin ordinii sociale trebuie considerată nevinovată până la condamnarea printr-o hotărărâre judecătorească a apărut încă din cele mai vechi timpuri, în dreptul roman existând vestita formulare “Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat” , adică – “sarcina probei revine celui care declară, nu celui care neaga” sau după cum există menţiuni şi texte în acest sens încă din evul mediu, cum ar fi Magna Charta Libertatum din 1215, o statuare efectivă a conceptului a fost adusă în discuţie abia la începutul epocii moderne sau moderne timpurii.
Secolul al XVII- lea a văzut apariţia unei serii de documente cum ar fi petiţia drepturilor din 1628 şi Habeas Corpus Act din 1679, conform cărora tribunalelor le-a fost încredinţat controlul asupra reţinerilor şi arestării cetăţenilor. Potrivit prevederilor Habeas Corpus Act, la cererea arestatului sau a oricărei alte persoane, tribunalul era obligat să emită un mandat de aducere a arestatului, putând hotări fie trimiterea lui în închisoare, fie punerea lui in libertate, cu sau fără cauţiune.
Raţionamementul “prezumţiei de nevinovăţie” a fost formulat de Sir William Blackstone, într-o lucrare vestită (Commentaries the Laws of England – 1760), care susţine multe dintre normele legislative în ţările care au adoptat jurisprudenţa anglo-saxonă, dar care s-a strecurat şi în ţările care au o justiţie hibridă, bazata pe jurisprudenţa franceză, cum ar fi de exemplu Romania.
Cu toate că documentele mai sus citate au constituit un inestimabil punct de plecare în conturarea conceptului prezumţiei de nevinovăţie, probabil cel mai semninficativ prim text în acest sens a văzut lumina zile pentru prima dată în Franţa, cu ocazia Revoluţiei Franceze, care la data de 26 august 1789 proclama în cadrul Adunării Naţionale a Franţei aşa-numita “Declaraţie a drepturilor omului şi a cetăţeanului”.
Protivit articolului 9 al documentului mai sus arătat, “Orice om trebuie considerat nevinovat până la probarea culpabilităţii sale. Dacă se consideră indispensabil să fie arestat, orice severitate care n-ar fi necesară pentru a se asigura de persoana sa, trebuie să fie în mod riguros reprimată prin lege”.
Cuprinsul acestuit text legislativ a avut o importanţă deosebită pentru sistemele de drept europene, infulenţând, în sens umanist, toate sistemele de drept procesual penal ale Europei. Exemplificativ cu privire la importanţa acestui document-pilot în materia garantării dreptuilor procesuale în procesul penal este faptul că până chiar şi la ora actuală preverile “Declaraţie a drepturilor omului şi a cetăţeanului” sunt considerate a fi pilonul de dezvoltare a logicii şi a principiilor fundamentale ale procesului penal.
Pe teritoriul continentului american, prezumnţia de nevinovăţie a fost cel mai probabil pentru prima dată consacrat în cuprinsul Declaraţiei de independenţă de la data de 4 iulie 1776, şi continuând cu Corpul libertăţilor (Body of liberties), Declaraţia drepturilor adoptată de Adunarea statului Virginia la data de 12 iunie 1776 sau Constituţia Statelor Unite din 17 septembrie 1787.
Consacrarea la nivel modial a conceptului prezumţiei de nevinovăţie a avut loc însă odată cu “Declaraţia universală a drepturilor omului” proclamată de către Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU) la data de 10 decembrie 1948, cu recomandarea ca prevederile documentului să fie inserate şi în legislaţiile naţionale ale statelor membre.
Potrivit articolului 11 al acestui text “Orice persoană învinuită (acuzată) a fi săvârșit o infracţiune este prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu a fost stabilită (dovedită) într-un proces public cu asigurarea garanţiilor necesare apărării.”, prevederile referitoare la prezumţia de nevinovăţie fiind reiterate la nivel internaţional şi în curpinsul “Pactului Internaţional al Drepturilor Civile şi Politice”.
Acelaşi principiu este statuat şi de art.6 alin.2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, text conform căruia „Orice persoană acuzată de vreo infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită”.
În baza acestui articol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în nenumărate rânduri faptul că o persoană nu poate fi considerată „vinovată” în sensul legii penale, cu toate repercusiunile ce decurg de aici, fără existenţa unei hotărâri definitive de condamnare. Aşadar, prezumţia de nevinovăţie subzistă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti prin care se constată contrariul.