Erorile judiciare: Prin art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, a fost reglementat dreptul la despăgubiri în ceea ce privește erorile judiciare, în sensul că, atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată, persoana este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus în sensul că, chiar dacă, în raport cu natura acestor daune, nepatrimoniale, stabilirea cuantumului lor presupune şi luarea în considerare a unor elemente de apreciere, neverificabile nemijlocit prin elemente probatorii, ceea ce impune şi existenţa unei anumite eventualităţi de aproximare, pentru limitarea efectelor unei atari eventualităţi este, totuşi, necesar să fie avute în vedere anumite criterii de determinare a valorii prejudiciului moral real suferit, cum sunt consecinţele negative suportate sub aspect fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate şi urmările produse prin lezarea lor, măsura în care au fost afectate familia şi situaţia profesională sau socială a celui care se consideră victima măsurii preventive luate.
Astfel, într-un proces în care statul român a fost chemat în judecată pentru plata de daune morale pentru arestarea ilegală a reclamantului timp de 6 luni şi 20 de zile, Înalta Curte a statuat că daunele morale, în sumă de un miliard de lei, apreciate de instanţele de fond, au fost stabilite cu respectarea dispoziţiilor legii şi în mod temeinic[1] .
Reclamantul a solicitat să se aibă în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor faptul că, în urma lipsirii de libertate în mod ilegal, i s-au adus grave prejudicii onoarei şi demnităţii personale, a fost calomniat prin presa locală, care a publicat ştiri de senzaţie şi comentarii neadevărate, a fost înlăturat din serviciu şi, fiindu-i distrusă reputaţia, nu reuşeşte să se reîncadreze; că s-a îmbolnăvit în timpul arestului, datorită condiţiilor subumane ce i s-au creat, a fost zdruncinată viaţa întregii sale familii şi i s-a influenţat negativ vechimea în muncă şi cuantumul pensiei.
Criteriile legale se regăsesc în dispoziţiile art. 505 alin. 1 C. proc.pen. şi au în vedere durata privării de libertate, consecinţele produse asupra persoanei ori asupra familiei celui privat de libertate[2]. Totodată, în cuantificarea prejudiciului moral, aceste criterii sunt subordonate condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimelor de către erorile judiciare.
Aşadar răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate unui inculpat într-un proces penal este strict circumscrisă celor două ipoteze avute în vedere de legiuitor în cuprinsul art. 504 Cod proc.pen., respectiv arestarea, ca măsură preventivă, şi condamnarea definitivă, aceasta fiind o răspundere directă cauzată de erorile judiciare săvârşite în procesul penal. Nu poate fi antrenată, aşadar, răspunderea statului în temeiul art. 1349 Cod civil şi nici pentru alte situaţii neprevăzute în textul citat din C. de proc.pen.
Cu ocazia altei speţe, în care reclamantul a chemat în judecată statul român prin Ministerul Finanţelor Publice pentru obligarea acestuia la plata de daune materiale şi morale, reprezentând reparaţia prejudiciului cauzat printr-un proces penal pornit împotriva sa şi încetat ulterior, în cadrul căruia a fost supus unei percheziţii şi arestului preventiv, instanţa a apreciat că scopul urmărit de art. 504 Cod proc.pen. este acela de materializare a principiului constituţional potrivit căruia statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesul penal.
Scopul legii este, aşadar, de a permite repararea prejudiciilor cauzate atât prin condamnarea pe nedrept, cât şi prin nelegala privare sau restrângere de libertate în cursul procesului penal finalizat, fie prin achitare, fie prin încetarea procesului penal, numai astfel legea internă fiind în concordanţă cu art. 5 paragraf 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în conformitate cu care trebuie interpretate legile interne, potrivit art. 20 din Constituţie[3].
Suma ce va fi acordată în acest scop nu trebuie însă să fie excesivă, ci doar susceptibilă de a oferi satisfacţii de ordin moral care să compenseze într-o oarecare măsură privaţiunile suferite de reclamant. Dar pentru că instanţa să poată aplica aceste criterii este necesar ca cel care pretinde daune morale să aducă un minimum de argumente şi de indicii din care să rezulte în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale, ocrotite prin Constituţie, i-au fost afectate prin condamnare ilegală şi, pe cale de consecinţă, să se poată proceda la o evaluare a despăgubirilor ce urmează să compenseze prejudiciul.[4]
Prin decizia nr. 1481 din 05 martie 2008 a Înaltei Curţi, cât şi prin cauza VIŞAN contra României din 24.04.2008 a Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat dreptul la reparaţii al persoanei care a suferit un prejudiciu prin privarea sa de libertate.Datorită naturii lor nepatrimoniale, o evaluare exactă în bani a daunelor morale, nu este posibilă, întinderea despăgubirilor realizându-se prin apreciere raportat la elementele de fapt.
În speţă, reclamantul era reţinut în baza altor manadate de arestare, astfel că instanţa, chiar şi fără a reţine cu prioritate acest aspect, apreciază cuantumul despăgubirilor la suma de 50.000 lei, avându-se în vedere şi perioada de aproximativ 5 luni şi faptul că reclamantul nu a solicitat şi nu a probat în consecinţă efectele privării sale de libertate în ce priveşte relaţiile profesionale şi de familie. Apreciind şi consecinţele produse asupra persoanei reclamantului, cât şi faptul că şi în cauza “VIŞAN c. României” cuantumul despăgubirilor acordate nu a fost cel solicitat de reclamant, instanţa consider că suma despăgubirilor evaluate de reclamant nu o ţine pe aceasta la acordarea lor în totalitate, astfel că s-a procedat la admiterea în parte a acţiunilor formulate[5].
Termenul pentru introducerea acțiunii și momentul de la care începe să curgă
Potrivit dispoziţiilor art. 506 alin 2 Cod proc.pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţelor de judecată sau a ordonanţei procurorului, prevăzute în art.504 Cod proc.pen. Art. 182 Cod proc.pen. prevede necesitatea comunicării către persoanele interesate a tuturor actelor de procedură, iar art. 246 Cod proc.pen. prevede necesitatea înştiinţării efective a respectivelor persoane despre actele şi măsurile luate.
Comunicarea unui înscris, respectiv a unui act de procedură se probează prin existenţa dovezii materiale a înmânării acestuia părţii căreia i-a fost adresat. Atâta timp cât există doar dovada expedierii ordonanţei procurorului către destinatarul ei, fără însă să existe şi dovada remiterii ei efective către acesta, înseamnă că nu s-a făcut dovadă concludentă a faptului luării efective la cunoştinţă de către acea persoană a soluţiei penale, astfel că împotriva ei nu curge termenul prevăzut de art. 506 alin.2 Cod proc.pen.[6]
În acest sens, fiind solicitată să se pronunţe asupra unei speţe, Curtea Supremă dispune că, referitor la depăşirea termenului de un an de la data scoaterii de sub urmărire penală, prevăzut de art. 505 alin. 2 Cod proc. pen.[7], scurgerea termenului este condiţionată de comunicarea ordonanţei, dată de la care se naşte dreptul la acţiune. În consecinţă, constatând că ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală nu a fost comunicată reclamantului şi, ca atare, dreptul la acţiune nu s-a născut, cererea sa apare ca fiind temeinică[8].
În jurisprudenţa instanţelor, s-a subliniat, de asemenea, fapul că nu poate fi opusă reclamantului omisiunea culpabilă a autorităţii care a luat măsura arestării nelegale, de a comunica soluţia de scoatere de sub urmărire penală, privându-l astfel pe inculpat de dreptul la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care face parte din dreptul intern, conform art. 11 alin. 2 din Constituţie[9].
Fiind vorba despre un termen de prescripţie, consecinţa este că el se supune regimului instituit de Decretul 167/1958 care, în art. 19 prevede că: ”instanţa de judecată (…) poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit, să dispună chiar din oficiu judecarea (…) acţiunii.” În speţă, reclamantul a depus acte privind gradul de invaliditate al fiului său, precum şi sentinţa civilă prin care acesta a fost pus sub interdicție, ca şi cauze care l-au împiedicat să formuleze acţiunea. Astfel, instanţele inferioare au pronunţat o hotărâre cu nerespectarea unor înscrisuri hotărâtoare în ceea ce priveşte aprecierea motivelor temeinice care l-au împiedicat pe reclamant să-şi valorifice dreptul în termenul prevăzut de lege.[10]
Erorile judiciare in alte procese
Erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale dau dreptul la despăgubiri numai în cazul în care s-a stabilit în prealabil, printr-o hotărâre definitivă, răspunderea penală sau disciplinară, după caz, a judecătorului sau procurorului pentru o faptă săvârşită în cursul procesului şi dacă această faptă este de natură să determine o eroare judiciară.
Astfel, s-a statuat că în cadrul procesului civil, unde operează principiul disponibilităţii, reclamantul îşi asumă sarcina dovedirii faptelor reclamate, condiţii în care renunţarea la martorul încuviinţat în prealabil, poziţie procesuală de care instanţa a luat act, procedând la judecarea pe baza interogatoriilor părţilor şi a celorlalte înscrisuri existente la dosar, în raport de care a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată, nu este imputabilă judecătorului care a soluţionat cauza, neputând fi antrenată răspunderea penală a acestuia sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu[11].
[1] CSJ, decizia nr. 1563 din 17 aprilie 2002
[2] ICCJ, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia civ. nr. 1481 din 5 martie 2008, apud. I. C. Tanasă, M. Enache, R. Schmutzer, Daune morale. Jurisprudență 2008-2010, ed. Moroșan, București, 2010, p. 54-60
[3] ICCJ, secția civilă, decizia nr. 1481 din 5 martie 2008, apud. I. Tănasă, M. Enache, R. Schmutzer, op.cit.,, p. 54 si urm.
[4] CSJ, secția civilă, decizia nr. 4790 din 18 noiembrie 2003
[5] C.A. Târgu Mureș, decizia nr.10/A din 23.01.2009 apud. I. Tanasă, M. Enache, R. Schmutzer, op.cit., p. 224-227
[6] Tr. Hunedoara, sentința civ. nr. 2 din 04.01.2008
[7] Art. 505 Cod proc.pen. a fost modificat prin Legea 281/2003 privind modificarea și completarea Codului de procedura penală, devenind art. 506 alin. 2 și având următorul conținut: ”acțiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive (…) a hotărârilor instanței de judecată (…) sau a ordonanțelor procurorului.”
[8] ICCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 3366 din 30 martie 2006
[9] ICCJ, secția civilă, decizia nr. 4182 din 8 iunie 2004
[10] ICCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.3519 din 12 mai 2004, apud. D.G.Matei. Daune morale. Practică judiciară, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2007, p. 204-205
[11] ICCJ, secția penală, decizia nr. 1855 din 22 martie 2006