Dreptul la tăcere: Natura juridică și cine se poate prevala

Dreptul la tăcere, cunoscut în termeni de specialitate ca dreptul unei persoane de a nu se autoincrimina, reprezintă o garanție fundamentală a oricărui proces echitabil. În concret, dreptul la tăcere reprezintă dreptul unei persoane, aflată în fața unei proceduri judiciare penale, de a nu contribui activ la propria incriminare.

Dreptul la tăcere: Scurt istoric

Atât motivele cât istoria din spatele dreptului la tăcere nu sunt în întregime elucidate. Latinescul “brocard nemo tenetur se ipsum accusare” însemna faptul că “nimeni nu este obligat să se acuze” şi a devenit un slogan pentru dizidenţii religioşi şi politici care erau judecati în faţa Înaltei Comisii din Anglia secolului al 16-lea. Oamenii care veneau înaintea acestor tribunale erau fortaţi să facă jurământul din oficiu, “ex oficio”, prin care jurau să răspundă sincer la întrebările care urmează să le fie puse fără să ştie de ce au fost acuzaţi.

Acest lucru a dus la crearea unei judecăţi crude cu trei premise, aşa cum a fost numită, prin care aceşti acuzaţi erau forţaţi să aleagă între a comite păcatul de moarte de sperjur, dacă minţeau sub jurământ pentru a se proteja, pedepse aspre pentru sfidarea curţii, în cazul în care refuzau să răspundă, sau trădând datoria lor “naturală” de auto-conservare, dacă spuneau adevărul pentru a-şi onora jurământul. 

După revoluţiile parlamentare din secolul al 17-lea, potrivit unor însemnări istorice, dreptul la tăcere a fost consacrat într-un cadrul legislativ ca fiind o reacţie a oamenilor la excesele inchiziţiilor regale din acele vremuri. Respingerea procedurilor de către Înalta Comisie au dus, în cele din urmă, la apariția principiului, conform juristului american și expertul în meterie de probe John Henry Wigmore, “nimeni nu este obligat să se incrimineze, pe orice acuzaţie (indiferent de cât de corespunzător este instituită), sau în orice instanță “. Acest principi a fost extins în timpul restaurării engleze, începând cu anul1660, pentru a include “un martor obişnuit, şi nu doar partea acuzată”.

Cu toate acestea, dreptul la tăcere nu a fost întotdeauna o realitate practică pentru toţi acuzaţii în faţa instanţelor engleze pentru o anumită perioadă după aceea. Cu acces limitat la asistenţă juridică, de multe ori în funcţie de statutul social al acuzatului, un standard de deplasare de probă, şi un sistem general neîncrezător în inculpaţii tăcuţi, o persoană  acuzată care a rămas tăcută se sinucidea de multe ori, la propriu sau la figurat.

Totuşi,  dreptul la tăcere a rămas un drept de bază la dispoziţia inculpatului şi a fost o practică acceptată în următoarele secole. În Anglia practica de interogare judiciară a persoanelor acuzate la proces, spre deosebire de interogările de dinaintea procesului, nu a dispărut cu adevărat până în secolul al 18-lea. Cu toate acestea, prin secolul al 19-lea, acuzatului nu i se permitea să depună mărturie sub jurământ, chiar dacă ar fi vrut.

În Marea Britanie şi în fostele ţări aparţinând Imperiului Britanic, cum ar fi Statele Unite ale Americii şi Republica Irlanda, dreptul la tăcere a rămas consacrat în tradiţia de drept comun moştenită din Anglia. În SUA acest drept a existat până şi înainte de Revoluţia Americană. Cu toate acestea, a fost considerat unul dintre cele mai importante garanţii de protejare a cetăţenilor împotriva acţiunilor arbitrare ale statului, şi a fost consacrat în al Cincilea Amendament al Constituţiei, împreună cu termenul de “proces echitabil“, care a fost menţionat pentru prima dată de către Edward al III-lea în 1354 şi care conţine o formulare similară cu cea din Al Cincilea Amendament.

Dreptul la tăcere s-a răspândit apoi în multe naţiuni din cadrul Imperiului Britanic. Cele două căi diferite dar divergente de-a lungul evoluării şi funcționării acestui drept în jurisprudenţa anglo-americană, unul prin drepturi exprimate într-o constituţie înrădăcinată, celălalt în Actele Parlamentului care specifică norme de drept comun, pot fi văzute până şi astăzi în Australia şi Noua Zeelandă, unde ofiţerii de poliţie sunt încă nevoiţi, în baza prevederilor legii comune, să emită avertismente şi să informeaze persoana arestată că nu trebuie să răspundă la nici o întrebare, dar că tot ceea ce spun, sau fac, pot fi folosite în instanţă împotriva lor ca probe. Organele de poliţie trebuie să stabilească, de asemenea, dacă persoana arestată înţelege aceste drepturi. Orice nerespectare ale acestor reguli poate pune în pericol urmărirea penală.

În timp ce diferă uşor de la formularea utilizată în SUA, intenţia este identică şi provine de la tradiţia legală moştenită din Anglia. Cu toate acestea, în Australia de exemplu, orice declaraţie venită din partea inculpatului în cadrul interogatoriilor efectuate de către organele de poliţie în stare de arest nu va fi acceptată ca mijloc de probă dacă nu este confirmată, în general, prin înregistrări audio sau video.

La fel precum în Statele Unite, persoanele suspectate în Australia sau Noua Zeelandă au de asemenea dreptul de a avea un avocat prezent în timpul interogatoriului. În Regatul Unit legile introduse în ultimele decenii, în timp ce sprijineau în continuare prezumţia de nevinovăţie, au împins dreptul la tăcere uşor înapoi într-un alt mod, şi anume  suspecţii au dreptul de a rămâne tăcuţi, dar aceştia sunt de asemenea avertizaţi că dacă nu dezvăluie ceva în interogatoriu acest lucru poate afecta în mod negativ apărarea lor în instanţă, cu alte cuvinte, în unele cazuri se pot trage concluzii.

Dreptul la asistenţă juridică, care a devenit tot mai înrădăcinată în SUA în urma Revoluției Americane, a dat inculpaţilor o metodă practică de montare a apărării în timp ce rămâneau tăcuţi iar dezvoltarea forţelor de poliţie moderne în secolul al 19-lea a adus în discuţie tăcerea pre-procesuală pentru prima dată. Cazul cheie în justiţia americană a fost Bram v. Statele Unite ale Americii, care a deschis calea pentru drept de a fi extins la interogatoriul pre-procesual, şi practica de “avertismente Miranda” a devenit o chestiune stabilită în SUA şi în altă parte în urma cazului Miranda V. Arizona din anul 1966.

Deşi iniţial străin în cadrul sistemelor de justiţie inchizitoriale, dreptul la tăcere s-a răspândit în Europa continentală în mare măsură de-a lungul secolului al 20-lea, ca urmare a evoluţiei dreptului internațional, care a cunoscut o universalizarea tot mai mare în scopul asigurării unui proces echitabil. Ca urmnare, dreptul la tăcere este recunoscut în cele mai importante documente internaţionale din domeniul drepturilor omului, cum ar fi Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

Natura juridică a dreptului la tăcere

Potrivit unor autori[1], dreptul la tăcere reprezintă una dintre consecinţele cele mai importante ale recunoaşterii prezumţiei de nevinovăţie. Chiar şi aşa, găsirea unui fundament pentru admiterea privilegiului nu este o chestiune uşoară, în mare parte datorită vechimii acestuia, dar şi datorită argumentelor juridice şi de ordin logic care se ridică asupra acestuia.

În acest sens, referinduse la dreptul la tăcere, Lordul Bentham afirma în lucrarea “Treaties on Judicial Evidence” faptul că “dacă toţi infractorii, de orice clasă, ar fi asamblat un sistem judiciar, dopă dorinţele lor, nu aceasta ar fi fost prima regulă pe care ar fi instituit-o? Celui nevinovat nu îi foloseşte niciodată. Cel nevinovat solicită dreptul de a vorbi, în timp ce cel nevinovat solicită dreptul de a tăcea”. Acest argument a fost, într-un fel, validat printr-un studio efectuat în Marea Britanie, studiu care releva faptul că doar o partea foarte mică a celor interogaţi aleg să tacă, aproximativ 98% alegând să vorbească.[2]

În accord cu aceste date, pare legitimă idea că dacă singurul fundament al dreptului la tăcere este protejarea celor nevinovaţi, iar aceştia aleg aproape în unanimitate să vorbească, nu se mai impune respectatea principiului.

Astfel, dacă s-au găsit argumente împotriva acestui privilegiu, juriştii au dezvoltat şi examinat mai multe teorii prin care să justifice şi să fundamenteze admiterea dreptului la tăcere. Într-o primă astfel de teorie, s-a mers pe ideea că dacă tăcerea în materie de dreptul obligaţiilor nu înseamnă neapărat o exprimare  a consimţământului, atunci de ce ar fi tăcerea o mărturisire a vinovăţiei în dreptul penal.[3]

Un alt punct de vedere destul de des invocat este acela că dreptul la tăcere contribuie în mod esenţial la protejarea celui nevinovat contra unor condamnări nedrepte. În acest sens, se afirmă că prin dreptul la tăcere, organele de cercetare penală sunt împiedicate să desfăşoare acţiuni de forţă pentru a obţine mărturisiri din partea suspecţilor şi, pe cale de consecinţă, acestea trebuie să încerce probarea infracţiunilor acuzate.

O altă parte a jurişitilor susţine că dreptul la tăcere îşi obţine fundamnetul din respectarea scrupuloasă a prezumţiei de nevinovăţie. În această ordine de idei, dreptul la tăcere apara ca fiind un mijloc de garantare a raporturilor dintre stat şi proprii cetăţeni, statului fiindu-I interzis să incerce obţinerea de informaţii de la suspecţi din moment ce dispune de alte resurse umane şi logistice care sunt practice nelimitate.[4]

Cine se poate prevala de dreptul la tăcere

Cu toate că marea majoritate a sistemelor constituţionale sau procedurale nu prevăd în mod expres dreptul la tăcere sau privilegiul contra incriminării, este universal acceptată ideea că o persoană poate refuza să răspundă la întrebări datorită firicii de a se autoincrimina. În mod normal statul poate obliga doar martorii într-un proces să răspundă la întrebări relevante sau care nu sunt privilegiate. De la această posibilitate sunt excluşi inculpaţii. Acestora li se permite să nu depună mărturie deloc, deşi majoritatea instanţelor europene permit luarea în considerare a prezumţiilor contrare din tăcerea inculpatului.[5] Se consideră că sunt două posibile explicaţii pentru protecţia suplimentară acordată inculpaţilor. 

O primă explicaţie merge pe idea că întrebările sunt puse, în general, în scopul de a stabili vinovăţia sau de a încurca apărarea celui care răspunde, din acest motiv fiecare întrebare la care inculpatul răspunde prezentând riscul de a se autoincrimina.

Într-o altă concepţie, trebuie luat în considerare faptul că inculpaţii sunt judecaţi nu doar după mărturia lor ci şi pe baza dovezilor şi a comportamentului lor general. Astfel, prin faptul că li se permite să nu depună mărturie li se asigură o protecţie în sensul că, aşa cum a spus Curtea Supremă a SUA în cauza Wilson c. S.U.A.[6]”nervozitatea şi timiditatea excesivă în momentul confruntării cu alţii sau în momentul încercării explicării tranzacţiilor cu caracter suspect sau a acuzaţiiilor aduse inculpatului îl pot deruta sau îl pot face de ruşine la un asemenea nivel încât se ajunge la a amplifica suspiciunile în privinţa sa în loc la diminuarea lor. Nu orice persoană, indiferent cât e de onestă, ar depune mărturie în mod voluntar.”

În faza urmăririi penale, învinuitul trebuie să fie avertizat în mod corect, adică înaintea interogării lui, de dreptul său la tăcere şi de posibilitatea ca în cazul în care acesta decide să păstreze tăcerea concluzii defavorabile pot fi deduse din aceasta.[7] Se subliniază că în această etapă acuzaţiile ce i se aduc trebuie să atingă un anumit prag de seriozitate astfel încât să justifice o explicaţie din partea sa. Doar martorilor li se recunoaşte un veritabil privilegiu împotriva propriei incriminări. În cauza K c. Austriei [8] Comisia a afirmat într-un raport[9] faptul că “principiul împotriva mărturisirii contra propriei persoane se află la baza prezumţiei de nevinovăţie şi este unul din elementele ce stau la baza noţiunii de proces echitabil.”

Se poate trage astfel concluzia că obligaţia impusă unei persoane de a depune mărturie sub jurământ într-o altă cauză decât a sa şi în legătură cu fapte ce stau la baza unei acuzaţii împotriva sa este în contradicţie cu acest principiu. În cauza Murray c. Marii Britanii[10], Curtea a făcut o distincţie între obligaţia de de spune adevărul şi numai adevărul şi obligaţia de a depune mărturie şi de a se auto incrimina.

Curtea a subliniat faptul că obligarea la depunerea jurământului în momentul în care se depune mărturia nu era ca scop decât garantarea sincerităţii celor ce vor fi spuse, astfel încât persoana în cauză are obligaţia de a depune jurământul, dar nu şi aceea de a răspunde întrebărilor incriminatoare.

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) în materia drepului la tăcere

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost solicitată de numeroase ori de către cetăţenii uniunii privind încălcarea dreptului la tăcere din partea statelor membre, câtva dintre aceste speţe fiind succint redate în cele ce urmează.

Cauza Heaney şi McGuinness contra Irlanda

Curtea, prin hotărârea dată la data de 21 decembrie 2000, a soluţionat cauza prinvindu-i pe Heaney şi McGuiness, speţă având ca obiectâ garantarea dreptului oricărei persoane de a nu se autoincrimina, indiferent de situaţia în care intervine o astfel de obligaţie. În fapt, cei doi reclamanţi au fost arestaţi sub acuzaţia de comiterea unor acte de terorism. După ce li s-a comunicat că au dreptul de a păstra tăcerea, ofiţerii de poliţie le-au cerut, în baza art. 52 din legea din 1939 privind infracţiunile contra statului, să furnizeze detalii asupra locului în care se aflau la momentul la care s-au comis infracţiunile în cauză.

Reclamanţii au refuzat să răspundă la aceste întrebări şi, din cauza refuzului de a oferi informaţii privind locul în care se aflau la momentul faptelor, au fost condamnaţi la câte şase luni de închisoare, în baza aceleiaşi dispoziţii legale din legea din 1939.

În drept, reclamanţii erau acuzaţi în materie penală, câtă vreme au fost reţinuţi şi interogaţi cu privire la unele infracţiuni, chiar dacă nu existau acte formale de începere a procedurii penale împotriva lor şi nici nu s-a mai declanşat o astfel de procedură. În general, Curtea a considerat că achitarea sau absenţa unei proceduri de fond împiedică o persoană să se poate pretindă victimă a unei violări a drepturilor sale prevăzute de art. 6 din Convenţie. Totuşi, Curtea a mai constatat anterior violări ale art. 6 § 2 şi în absenţa condamnării, în special pentru că violarea dreptului la prezumarea nevinovăţiei nu vizează doar drepturi de natură procedurală.

În speţă, exercitarea dreptului de tăcere pe care îl recunoaşte art. 6 din Convenţie a condus la impunerea unei sancţiuni penale, astfel încât reclamanţii se pot pretinde victime ale violării drepturilor lor prevăzute în art. 6 § 2.      Cu privire la situaţia celor doi, Curtea a decis faptul că  prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la un proces echitabil al reclamanţilor a fost violat.În luarea deciziei, s-a considerat faptul că dreptul reclamaţilor de a păstra tăcerea a fost complet anulat prin aplicarea acelei dispoziţiile legale, întrucât cei doi aveau fie opţiunea de a vorbi, fie aceea de a suporta sancţiuni penale.

Curtea a considerat că astfel legea internă conduce la obţinerea unor declaraţii printr-o formă de constrângere extrem de dură, ceea ce contravine dreptului la tăcere, iar preocupările pentru asigurarea securităţii şi a ordinii publice nu pot justifica o astfel de prevedere legală.[11]

Cauza Magee contra Marea Britanie

În materia dreptului de a fi asistat de un apărător legal în cauzele penale, Curtea a soluţionat cautza Magee contra Marea Britanie, condamnând statul pentru violarea drepturilor care decurg din aplicarea articolului 6 din Convenţie. În fapt, reclamantul a fost arestat în Irlanda de Nord în raport de o tentativă de atentat cu bombă. Accesul său la un avocat a fost interzis, în baza unei prevederi legale. De asemenea, reclamantului i s-a comunicat că, în baza aceleiaşi legi, faptul de a refuza să vorbească poate conduce la concluzia acceptării tacite a vinovăţiei sale. Reclamantul a fost interogat de mai multe ori, iar a doua zi s-a plâns unui medic că a fost maltratat.

În cursul interogatoriilor ulterioare, reclamantul a rupt tăcerea şi a oferit răspunsuri detaliate, admiţându-şi participarea la atentat. A doua zi, consultat din nou de un medic, a precizat că nu mai doreşte să se plângă de faptul că i s-ar fi aplicat rele tratamente. Examenele medicale nu au relevat nicio urmă de leziune. Reclamantul a fost judecat şi condamnat la 20 de ani de închisoare, în principal pe baza mărturisiri sale.

În raport de dreptul la tăcere al reclamantului, Curtea a observat că, până la urmă, acesta a refuzat să şi-l mai exercite, astfel încât legea care permitea judecătorului să tragă concluzii din tăcerea inculpatului nu a mai fost aplicată. Avertismentul care i-a fost oferit cu privire la implicaţiile tăcerii sale îi puteau naşte reclamantului o dilemă cu privire la conduita sa, cu atât mai mult cu cât a fost lipsit de asistenţa unui avocat.

Aşadar, problema cheie este posibilitatea ca reclamantul să-şi mărturisit vinovăţia în condiţiile unei atmosfere intimidante, fără a fi consiliat de un avocat. Acesta a fost privat de asistenţa unui apărător timp de 48 de ore, timp în care a fost interogat îndelung şi ţinut în izolare faţă de alţi deţinuţi. Acest fapt, combinat cu austeritatea condiţiilor de detenţie, rezultate din rapoartele Comitetului pentru prevenirea torturii, au fost create pentru a exercita o presiune psihologică asupra deţinuţilor şi pentru a slăbi dorinţa acestuia de a păstra tăcerea.

Pentru a asigura echitatea procedurii, reclamantul ar fi trebuit să aibă acces la un avocat de la începutul interogatoriului său, ceea ce a r fi putut contrabalansa atmosfera intimidantă. Curtea a constatat că refuzul de a i se permite asistenţa unui avocat pentru o perioadă atât de lungă a adus atingere iremediabilă dreptului său la apărare şi este incompatibilă cu drepturile pe care art. 6 la acordă unui inculpat.[12]


[1] Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Edittura Universul Juridic, p.298

[2] R.Leng, The Right to Silence in police Interogation: A study of some of the isssues undervolving the debate, p 1

[3] A.Bullier, F.J.Pasnsier, De şa religion de l’aveu au droit de silence ou faout-il introduire en France le droit au silece des pazs de common law?, p.9-12

[4] Radu Chiriţă, Dreptul la un proces echitabil, Edittura Universul Juridic, p.298

[5] Mark Berger, Self –Incrimination and the European Court of Human Rights, E.H.R.L.R., Issue 5, 2007, Sweet & Maxwell Ltd 2007, p. 520.

[6] Wilson c. S.U.A., 149 U.S. 60, 66 (1893) la http://supreme.justia.com/us/149/60/case.html.

[7] Franklin Kuty, L´étendue du droit au silence en procédure pénale, Chronique, p. 313, pct. 9-10.

[8] K c. Austriei, App. No. 16002/90.

[9] Comisia Europeană a Drepturilor Omului, 13 octombrie 1992, Rev. Trim. Dr. H., 1994.

[10] Murray c. Marea Britanie, App. No. 18731/91,

[11] Jurisprudentacedo.com, Heaney şi McGuinness contra Irlanda, 21 decembrie 2000, 34720/97

[12] Jurisprudentacedo.com, Magee contra Marea Britanie, 6 iunie 2000, 28135/95

Tags: , , , , , , , , ,

Leave a Reply

Your email address will not be published.