În categoria de daune morale produse, în special a celui corporal, noţiunea de persoană prejudiciată a cunoscut sensurile de ”victimă directă sau imediată” şi ”victimă indirectă sau mediată”, denumire desprinsă din jurisprudenţa C.E.D.O.
Conținutul noțiunii de “victimă indirectă” în situația de daune morale
Se pune problema dacă daunele morale pot fi acordate numai persoanelor direct vătămate – victimelor, sau pot fi acordate şi persoanelor apropiate ale acestora – victime indirecte. Victima indirectă sau mediată este indisolubil legată de categoria juridică a prejudiciului indirect, respectiv, prejudiciul suportat de o terţă persoană, ca urmare a prejudiciului corporal iniţial pe care îl suportă victima.
Articolele privitoare la răspunderea delictuală din Noul Cod Civil sunt generale, astfel că toţi cei ce sunt lezaţi printr-un fapt prejudiciabil pot exercita acţiunea în daune interese. Ne referim aici la prejudiciile produse „prin ricoşeu”, generate de moartea sau infirmitatea gravă a unei persoane dragi, care impun analizarea existenţei unor strânse legături afective între victimă şi anumite persoane.
Din analiza soluţiilor date în practica judiciară cu privire la acordarea de daune morale, rezultă trimiterile instanţelor la gravitatea pejudiciului moral. În caz de deces al victimei, o reparaţie pentru prejudiciul de afecţiune trebuie acordat părinţilor. Despăgubirile astfel acordate au scopul de a alina suferinţa pricinuită părţii civile, prin moartea victimei, de care era legată afectiv[1].
Banii nu pot suplini o asemenea pierdere, părțile neputând fi puse în situația anterioară, de aceea dacă există daune morale acestea sunt privite ca o compensare a prejudiciilor morale este pentru că, de fapt, se apreciază că suma de bani acordată va permite părții prejudiciate să uite, eventual să realizeze un transfer de afectivitate ori să găsească alinare în condiții de viață mai confortabile.
Recunoașterea unui drept de despăgubire nu se poate explica decât prin voința de a oferi o satisfacție care poate contrabalansa efectul vătămării, fără a-l face să dispară și fără ca această satisfacție să aibă o corespondență cu prejudiciul
Totodată, gravitatea prejudiciului va fi cu atât mai mare cu cât partea vătămată va simţi mai acut consecinţele faptului ilicit. În fapt, judecătorii dispun ca autorul care a provocat daune morale să suporte plata unor compensaţii mai mari în cazul unor fapte mai grave şi de a atenua răspunderea atunci când fapta li se pare scuzabilă, dar astfel încât despăgubirile să constituie o reparaţie suficientă.
Astfel, un prejudiciu moral grav constă în alterarea gravă a integrității fizice sau mentale a persoanei vătămate. Apreciez ca niciun prejudiciu moral nu este grav prin el însuși, ci gravitatea acestuia este dată tocmai de importanța valorii lezate pentru persoana în cauză. Întotdeauna, dacă această valoare atinsă este foarte importantă, atunci prejudiciul va fi unul grav, sau invers, dacă prejudiciul nu este important, nu este nici grav.
„Evaluarea daunelor morale, chiar şi atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unor aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl are judecătorul”[2], de aceea, problema evaluării lor precise în bani nici nu se poate pune.
Fiecare persoana resimte în mod diferit consecințele, în funcție de însemnătatea valorii morale lezate pentru sine. Acesta este motivul pentru care, înclin și eu spre principiul că un prejudiciu moral trebuie analizat cu multă atenție, dar evident nu ca o apreciere în bani, ci o apreciere sub aspectul consecintelor negative suferite de persoana vatamata pe plan fizic si pishic.
În consecinţă, în ceea ce priveşte cuantificarea prejudiciului moral, trebuie făcută aplicarea criteriilor menţionate anterior, subordonat condiţiei aprecierii rezonabile a prejudiciului real şi efectiv produs părţii lezate, în conformitate aşadar cu principiul enunţat de art. 41 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Potrivit acestui articol, atunci când se constată încălcarea de către statul pârât a unuia dintre drepturile sau libertăţile garantate reclamantului, Curtea poate obliga statul să acorde o reparaţie echitabilă acestuia. În jurisprudenţa dezvoltată în jurul acestei dispoziţii din Convenţie,
Curtea a stabilit că reclamantul are dreptul de a primi despăgubiri materiale pentru prejudiciile de această natură pricinuite prin violarea drepturilor sale, despăgubiri morale în cazul în care există astfel de prejudicii, precum şi cheltuielile de judecată ocazionate de procedura în faţa Curţii.
De asemenea, s-a precizat în practica judiciară că succesorii legali ai victimei directe a unui accident de circulaţie, au dreptul la o satisfacţie echitabilă reprezentând daune morale, în condiţiile în care acţiunea civilă a fost exercitată personal de către aceasta, însă care a decedat pe parcursul procedurilor din cauze exterioare infracţiunii.[3]
În acest sens sunt şi recomandările Consiliului Europei cu privire la repararea daunelor morale, care, cu ocazia Colocviului de la Londra din 21-25 iulie 1969, a recomandat ţărilor membre ca “în caz de deces, despăgubirile privind daunele morale trebuie acordate rudelor apropiate ale victimei, dacă repararea este justificată în mod deosebit.”[4]
De aceea, prejudiciul afectiv, constând în durerea provocată de pierderea unei persoane dragi ori chiar de suferinţele cauzate acesteia, apare ca fiind o problemă diferită de celelalte categorii de prejudicii întrucât, în acest caz, nu victima directă este cea care reclamă despăgubirile, ci terţe persoane.
În orice caz, astfel cum a fost subliniat în doctrină (şi apoi în noul Cod civil – art. 1391 alin. (2), cercul persoanelor apropiate îndreptăţite la acordarea de despăgubiri morale nu trebuie să fie foarte larg[5], ci trebuie să privească doar raporturile cu părinţii, fraţii, copii sau partenerii de viaţă şi numai în situaţia în care aceste persoane au avut legături strânse de afecţiune cu victima în momentul producerii decesului.
Numai în această ipoteză se poate presupune cu temei cauzarea unui prejudiciu afectiv acestor din urmă persoane şi în acest sens s-a făcut recomandarea Consiliului Europei citată mai sus, subliniindu-se în mod expres că repararea se va acorda “dacă este justificată în mod deosebit.”
Este posibil ca o legătură între persoanele la care se face referire să nu existe sau este, de asemenea, posibil ca între aceste persoane, care reclamă despăgubiri şi victimă să fi existat anterior o legătură afectivă strânsă, dar care să nu mai existe în momentul producerii decesului, situaţie în care existenţa însăşi a prejudiciului este exclusă şi, în consecinţă, nu se justifică acordarea unei îndemnizaţii cu acest titlu.[6]
Noul cod civil vine şi reglementează acordarea de despăgubiri “pentru prejudiciile cauzate prin decesul unei persoane,” acestea cuvenindu-se numai persoanelor îndreptăţite, potrivit legii, la întreţinere din partea celui decedat. În mod excepţional, se vor putea acorda astfel de despăgubiri şi celor “cărora victima, fără a fi obligată de lege, îi presta întreţinere în mod curent” , aceasta fiind şi ipoteza celorlalte “persoane care justifică un interes,” la care face referire art. 1391 alin. (2) NCC. Aşadar, se va aprecia în concret “dacă s-a prestat o întreţinere legitimă şi de durată, indiferent dacă aceasta a avut sau nu ca temei o obligaţie legală.”[7]
Tot în mod excepţional, se poate ca decesul sau infirmitatea victimei să nască reacţii patalogice apropiaţilor, precum stări depresive permanente, surse eventuale de noi prejudicii econimice sau morale.[8] Atunci când de cujus nu a introdus acţiunea în reparaţie în timpul vieţii sale, pare destul de straniu ca moştenitorii să poată pretinde în profitul lor personal preţul suferinţelor fizice sau psihice îndurate de victimă.
De asemenea, potrivit art. 1391 alin. 4 NCC, dreptul la despăgubire decurgând din atingerile aduse drepturilor inerente personalităţii defunctului nu trece la moştenitori decât dacă acţiunea a fost pornită de acesta în timpul vieţii sale. Acţiunea pentru restabilirea integrităţii memoriei unei persoane decedate însă, va putea fi pornită de către soţul supravieţuitor, de oricare dintre rudele în linie dreaptă ale persoanei decedate, precum şi de oricare dintre rudele sale colaterale până la gradul al patrulea inclusiv.
Prejudiciul personal al victimelor colaterale
Totuşi, în calitate de victimă indirectă, succesorii au la dispoziţie posibilitatea introducerii unei acţiuni directe împotriva făptuitorului, întrucât, în acest caz, ei nu solicită reparaţia prejudiciului lui de cujus, ci a prejudiciului lor personal[9]– economic, concretizat în cheltuielile de spitalizare şi înmormântare (art. 1392 NCC) sau de afecţiune – compensarea suferinţelor morale priciunite (pretium doloris).
Şi în situaţia în care victima supravieţuieşte faptului ilicit, însă vătămările aduse integrităţii fizice sau psihice ale acesteia aduc atingere condiţiilor de viaţă ale apropiaţilor săi, aceştia vor putea obţine o reparaţie pe acest temei. “Părinţii condamnaţi să trăiască alături de copilul lor paralizat sau orb sunt supuşi unui spectacol dezolant care generează o suferinţă care este practic fără speranţă de ameliorare.”[10]
Repararea acestor prejudicii pune “o problemă de măsură şi de bun-simţ al judecătorului,”[11] care acordă compensaţii numai în prezenţa unor suferinţe puternice celor afectaţi de prejudiciul cauzat în mod direct altuia. În toate cazurile este necesar a se stabili legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul păgubitor produs atât faţă de victimă, cât şi faţă de terţe persoane.
Ceea ce trebuie avut în vedere la evaluare sunt tulburările de existenţă a “victimelor prin ricoşeu” care, deşi nu pot fi reparate, pot fi cel puţin ameliorate prin unele avantaje ce pot fi procurate din îndemnizaţiile acordate. Astfel, într-o speţă, au fost acordate părinţilor victimei daune morale în valoare de 200 milioane lei vechi, întrucât victima de 17 ani era fiul unic al acestora.
Instanţa a luat în considerare investiţiile de ordin material şi moral ale părinţilor că unicul fiu să-şi desăvârşească pregătirea şcolară şi să se integreze în societate; scopul acestora de a-şi asigura un sprijin material şi, mai ales, moral la bătrâneţe, speranţă curmată însă de efectele infracţiunii.
[1] ICCJ, Secția penală, decizia nr. 208 din 23 ianuarie 2009, apud. D.G.Matei, op.cit., p. 265 și urm.
[2] C-tin. Fl. Popescu. op.cit., p. 104
[3] C.A. Alba , secția penală , decizia nr. 222/09 aprilie 2009, apud D.G.Matei. op. cit. p. 33 și urm.
[4] I. Albu. op.cit., p. 19
[5] I. Urs. op.cit., p.94
[6] Ibidem., p. 100
[7] P. Vasilescu. op.cit., p. 578
[8] I.Albu. op.cit., p.53, apud. C-tin. Fl. Popescu. op.cit., p.138
[9] CSJ, dec.nr. 123/1999. apud. D.G.Matei, op.cit., p. 260
[10] M.Boar. op.cit.,p. 196
[11] Ibidem., p.202