Condițiile reținerii. Când poate fi luată măsura preventivă

Condițiile reținerii. Definiție: Reținerea este o măsură preventivă privativă de libertate care poate fi dispusă doar în faza de urmărire penală, prin ordonanță, și constă în atingerea adusă libertății fizice a persoanei care este izolată de societate și plasată la dispoziția exclusivă a organului de urmărire penală într-un centru de detenție, pe o durată determinată de cel mult 24 de ore.

Întrucât această durată este prevăzută în legea fundamentală, ea nu este susceptibilă de prelungire. Obiectivul acesteia fiind audierea persoanei reținute.

Condițiile reținerii

1. Condițiile generale pentru luarea măsurii reținerii

Pentru a se dispune măsura reținerii de către organele de urmărire penală sau de procuror trebuie să se îndeplinească scopul și condițiile generale prevăzute la art. 202 C.pr.pen.. Acestea sunt necesare pentru a asigura buna desfășurare a procesului penal, de a împiedica sustragerea suspectului sau a inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori de a preveni săvârșirea altei infracțiuni. Acest articol nu se aplică doar în cazul măsurii reținerii, ci sunt condiții generale aplicabile tuturor măsurilor preventive.

Scopul conform art. 202 C.pr.pen constă în:

1. Asigurarea bunei desfășurări a procesului penal

Este necesar pentru cazurile în care suspectul sau inculpatul prin atitudinea sa dorește să denatureze activitatea procedurală. Încearcă să influențeze ceilalți subiecți de drept respectiv are intenția de a distruge, altera, modifica înscrisurile, mijloacele de probă pentru ca acestea să nu corespundă adevărului. În aceste situații este nevoie să se dispună măsuri preventive pentru ca procesul penal să se desfășoare în mod corespunzător, inteligibil iar soluția întemeiată pe probele administrate să fie justă și legală.

• Împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată

În desfășurarea activității procesuale este nevoie de prezența suspectului sau a inculpatului. Neprezentarea acestuia poate dovedi intenția de sustragere de la urmărirea penală sau de la judecată, fapt dovedit prin emiterea și îndeplinirea mandatului de aducere.

În actuala reglementare nu se mai aplică în cazul împiedicării sustragerii de la executarea pedepsei, deoarece aceasta intră în contardicție cu principiul prezumției de nevinovăție, cât și cu caracterul provizoriu al măsurilor preventive, care se dispune întotdeauna ante judicium.[1]Ar fi inechitabil să se aplice și executării pedepsei fiind ulterior pronuntării hotărârii definitive care atestă vinovăția inculpatului și obligarea lui la executarea pedepsei, pe când în etapa urmăririi penale sau a judecății privarea de libertate este luată în mod exceptional.

• Prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni

Este situația în care există bănuiala că suspectul sau inculpatul are intenția de a comite o noua infracțiune sau să afecteze cercetările în cauză. Acest aspect poate fi dovedit prin atitudinea suspectului sau a inculpatului. Spre exemplu, este cunoscut faptul că inculpatul este recidivist și pană la prinderea acestuia el ar continua să comită alte infracțiuni de viol

Scopul trebuie să existe atât la momentul luării măsurii preventive căt și în cazul confirmări, menținerii, prelungirii și înlocuirii acesteia.

• Condițiile pentru luarea măsurii reținerii

1. Condițiile de fond ale măsurii reținerii

Din conținutul art. 202 C.pr.pen. se prevede obligația îndeplinirii cumulativ a condițiilor de fond și de procedură. Art. 202 C.pr.pen. prevede următoarele conditii pozitive :

1. Să fie dispusă continuarea urmăririi penale in personam sau punerea în mișcare a acțiunii penale

Potrivit art 305 alin. (1) din C.pr.pen., când actul de sesizare îndeplinește condițiile prevăzute de lege și se constată că nu există vreunul dintre cazurile care împiedică exercitarea acțiunii penale prevăzute la art.16 alin. (1) din același cod, organul de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale cu privire la faptă.

Condițiile reținerii: Începerea urmăririi penale se dispune in rem, cu privire la faptă,[2] fiind o etapă incipentă obligatorie. Este un examen exclusiv asupra sesizării care privește o faptă săvârșită, faptă a cărei sâvârșire se pregătește, indiferent dacă autorul este sau nu cunoscut. Calitatea de suspect se dobândește din momentul existenței bănuielii[3] rezonabile că fapta este săvârșită de o anumită persoană, care este identificată. Acest aspect se formulează pe baza probelor adiministrate de organele de urmărire penală în etapa in rem. Persoana va fi citată pentru a i se aduce la cunoștință calitatea care i se atribuie. Măsura reținerii se poate dispune și în cazul în care procurorul a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale, existând inculpat în cauză.[4]

Actul prin care suspectul devinde inculpat este ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale bazată pe probe suficiente din care rezultă că persoana în cauză a săvârșit fapta. În reglementarea anterioară, termenul de suspect nu exista, fiind utilizat cel de învinuit.[5]

În această etapă doar măsura reținerii se poate lua și față de suspect în cazul în care s-a dispus continuarea urmăririi penale de către procurorul care supraveghează urmărirea penală. Față de persoana care are calitatea de suspect nu se poate lua altă măsura, nici măsura arestării preventive, deoarece în art. 23 (4) din Constituție este rezervată procesului penal care este dată în competența exclusivă a judecătorului[6] indiferent de faza procesuală în care intervine. Această măsură mai gravă se poate dispune după punerea în mișcare a acțiunii penale, când persoana dobândește calitatea de inculpat.

În consecință, măsura reținerii, pentru a respecta condițiile reținerii, măsura poate fi dispusă față de persoanele cărora s-a început urmărirea penală ori s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru o faptă pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, indiferent de cuantumul acesteia, fie chiar alternativă cu amenda. Aceasta regulă se aplică atât în materia infracțiunilor flagrante, cât și în celelalte cazuri. În opinia lui dl. Mateuț Gheorghiță, acest lucru este irațional, contravenind cu tradițiile în materie și nu ține seama de natura juridică a reținerii, cea de măsură polițenească, care constă în  supravegherea persoanei reținute temporar, având drept obiect audierea persoanei reținute.[7]

1. Să existe probe sau indicii temeinice din care rezultă suspiciunea rezonabilă că suspectul sau inculpatul a sâvărșit  infracțiunea

Art. 97 C.pr.pen. definește noțiunea de probă “Orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi care contribuie la aflarea adevărului în procesul penal.” Probele sunt administrate pe baza principiului loialității administrării probelor, excluderea probelor obținute nelegal și aprecierea probelor.  Față de  Codul de procedură penală din 1968, care enumera exhaustiv mijloacele de probă, actuala reglementare, consacră principiul libertății probelor în procesul penal.[8]

În ceea ce privește măsura reținerii este suficientă existența indiciilor temeinice care sunt rezultate dintr-o suspiciune rezonabilă că persoana a comis fapta, spre deosebire de celelalte  măsuri preventive pentru care este nevoie de existența probelor. Conform art. 68¹ din Legea 376/2006 “ Sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea rezonabilă că persoana faţă de care se efectuează acte premergătoare sau acte de urmărire penală a săvârşit fapta.”

Indicii temeinice[9] sunt simple presupuneri, determinate de aparența mai mult sau mai puțin grăitoare. Indiciile temeinice există atunci când examinarea atentă a unor date existente în cauză, se desprind motivat, ce trebuie justificate, analizate, presupunerea rezonabilă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta cu adevărat.

Dintre condițiile reținerii, aceata era prevăzută în art. 143 (1) C.pr.pen. 1968 „prin indicii temeinice se înțeleg acele date ce rezultă din dosarul cauzei care confirmă că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta”, de plidă[10] cu ocazia percheziției corporale efectuate asupra unei persoane imediat după săvârșirea unui omor s-a găsit la aceasta o cămașă și haina cu pete de sânge provenind de la victimă, precum și cuțitul cu care s-a săvârșit fapta. În practica judiciară[11] au fost două spețe relevante pentru a determina existența indiciilor temeinice. În actualul C.pr.pen. nu sunt reglementate indiciile temeinice.

Cu toate acestea, în art. 5 parag. 1 lit. c) din CEDO se precizează că o persoană poate fi lipsită de libertate dacă există motive verosimile de a bănui că a săvârșit infracțiunea. Înțelesul expresiei „motive verosimile de a bănui  că a săvârșit infracțiunea” presupune fapte sau informații capabile să convingă un observator[12] obiectiv că individul în cauză poate să fii comis infracțiunea.[13] Altfel, se va aduce atingere dreptului la libertate a persoanei, respectiv se va încălca art. 5[14] din CEDO și art. 23 din Constituție.

Se va ține cont de toate circumstanțele care dau naștere unor bănuieli care nu sunt egale sau nu sunt atât de grave cu cele care justifică pronunțarea unei hotărâri de condamnare. Altfel, am fi în ipoteza impunerii unei hotărâri de condamnare a inculpatului pe baza elementelor probatorii și nu în ipoteza impunerii unei măsuri privative de libertate. Indiciile care există la momentul inițial al detenției pe baza cărora se fundamentează demonstrația trebuie să persiste și să rămână în cazul detenției prelungite.

De asemenea, este posibil să se identifice indicii noi, pe lângă cele existente pentru a justifica prelungirea detenției suspectului sau a inculpatului. Așadar, organele judiciare au obligația de a deține și invoca o explicație întemeiată pentru a dispune măsura pentru care se consideră că presupusul suspect a comis-o.

În legislațiile interne poate avea diferite forme cum ar fi: bănuieli legitime, plauzibile, verosimile.[15] În cauza Stepuleac contra  Moldovei[16], Curtea a decis că nu există motive temeinice care să justifice privarea de libertate a reclamantului, respectiv nu convinge un observator obiectiv că reclamantul a săvărșit fapta fiind încălcat art. 5 parag.1 din CEDO.

După părerea dl. Mateuț,[17] cu care sunt de acord, se poate pune semnul egalității între natura indiciilor temeinice din dreptul nostru cu aceea de rațiune plauzibilă din alte legislații prin care CEDO s-a arătat atentă prin pronunțarea asupra hotărârilor Fox, Campbell și Hartley c Regatul Unit din 30 august 1990. Se menționează că „bănuielile sunt plauzbile când  există fapte sau informații  în măsură să convingă un observator obiectiv că individul a putut comite infracțiunea”, deoarece ele pot justifica privarea de libertate când au forța necesară.

La originea fiecărei privări se află o analiză detaliată, concretă pentru a justifica lipsirea de libertate, tocmai pentru a evita abuzurile autorităților. Tot în doctrina dl. Mateuț a prezentat intenția legiuitorului de a aduce indiciile temeinice cât mai aproape de probe, fiind vorba despre „probe indiciare” termen preluat din alte legislații, care nu sugerează doar simple indicii.

Suspiciunea rezonabilă nu este echivalentă cu simpla convingere subiectivă sau intuiția organelor judiciare competente să cerceteze fapta și să dispună reținerea.[18]În opinia mea, ar fi o situație în care organele de urmărire penală pe lânga faptul că nu își îndeplinesc în mod corespunzător și legal atribuțiile, aceștia ar intra în planul cercetării cu o opinie preconcepută, ceea ce ar conduce la o soluție inechitabilă aflării adevărului. Acest lucru ar putea duce la omiterea administrării probelor sau indiciilor concludente și care poate duce la erori judiciare.

De exemplu, ne putem imagina că în urma sesizării organelor de urmărire penală de către mama unei persoane decedate aflate în apartament, în urma spânzurării de către acesta, mama a dat detaliile pe care aceasta le-a observat pătrunzând în încăpere, organele de urmărire penală ajung să nu mai observe de fapt adevărata cauza.

Mama decedatului a menționat că, aceasta avea conflicte dese cu proprietarul apartamentului și că el ar fi înscenat scena spânzurării. Însă, în realitate persoana ar fi recurs la acest gest din cauza unor suferințe și depresii și care puteau fi dovedite prin mesajele de pe telefonul persoanei decedate sau prin alte mijloace de probă. Această idee preconcepută și lipsa administrării indiciilor și a probelor determină  luarea măsurii de reținere a proprieterului apartamentului bănuit de uciderea persoanei decedate. De aceea CEDO a definit noțiunea de bănuială legitimă în jurisprudența sa, pentru a preveni și estompa erorile judiciare din practică.

1. Măsura să fie proporțională cu gravitatea acuzației aduse persoanei față de care este luată și necesară pentru realizarea scopului urmărit

Această condiție se verifică prin examinarea textului de lege în care este încriminată fapta și a evaluării tuturor împrejurărilor de fapt ținând cont de modul de săvârșire, metodele utilizate, scopul urmărit de suspect, urmarea produsă, persoana inculpată, calitatea pe care o are în săvârșirea faptei precum și pe baza criteriului personal al acestuia (situația familiară, starea de sănătate, antecedentele, ș.a.). Raportat la drepturile fundamentale de care dispune o persoană, drepul la libertate și siguranță prezentat în art. 23 (2) Constituție,[19]măsura privativă de libertate trebuie luată  fără discriminare și fără a aduce atingere acestui drept. În anumite situații excepționale dreptul la libertate poate fi restrâns, acest lucru este prevăzut de lege, iar măsura reținerii este unul dintre aceste cazuri în cazul în care este justificat de împrejurări și probe, respectiv este necesară pentru atingerea scopului aflării adevărului. Acest lucru intră în sarcina organelor de urmărire penală care au obligația de a verifica criteriile reale și personale ale persoanei pentru a dispune măsura care este potrivită și suficientă.

În opinia unui autor,[20] integritatea, drept de care se bucură și de care dispune orice persoană, garantat de Constitutie, este unul din pilonii care stau la baza comportamentului uman în societatea zilelor noastre. O societate în care dreptul la integritate poate fi încălcat printr-o pasivitate bizară.

Legiuitorul a prevăzut cu titlu generic, criterii de alegere a măsurii:

1. Criteriul proporționalității, prin raportare la gravitatea faptei.
2. Criteriul necesității, prin raportare la scopul urmărit.

Condiția proporționalității derivă din condiția necesității, ele trebuind îmbinate și raportate la fiecare cauză în parte ( fapta, persoana, împrejurăririle comiterii faptei) în vederea desfășurării procesului penal.[21] În cauza Ladent contra Poloniei instanța a concluzionat că în raport de gravitatea redusă a faptei măsura dispusă nu a fost necesară și proporțională, impunându-se luarea unei măsuri neprivative de libertate. Aceasta a constatat caracterul arbitrar al detenției unei persoane acuzate de săvârșirea unei infracțiuni de calomnie și reținute pentru lipsa repetată de la chemările organelor judiciare.[22]

O măsură preventivă poate fi considerată ca justificată și în funcție de pedeapsă și limitele sale prevăzute pentru infracțiunea săvârșită. O problemă identificată, în opinia mai multor autori este dispunerea reținerii în funcție de pedeapsa infracțiunii comise. În Noul Cod de Procedură Penală nu există vreo limitare din acest punct de vedere. Pedeapsa putând fi detențiunea pe viață, închisoarea, închisoarea alternativ cu amenda sau doar amenda.[23]

Unii autori consideră aplicabilă măsura reținerii în cazul unei infracțiuni pentru care sancțiunea este închisoarea alternativ cu amenda, iar alti autori nu consideră a fi proporțională dispunera măsurii reținerii infracțiunilor sancționate cu închisoare alternativ cu amenda sau doar amenda. Având în vedere că legiuitorul nu fixează nicio interdicție, după opinia unor autori[24] consideră inadecvat dispunerea reținerii ținând cont de proporționalitatea dintre această măsură preventivă și gravitatea faptei pentru care însăși legiuitorul a prevăzut cea mai ușoară dintre pedepse. Spre deosebire, de vechea reglementare legiuitorul a renunțat la condiția conform căreia reținerea putea fi dispusă pentru fapta săvârșită legea prevede pedeapsa închisorii. De lege lata, reținerea se poate dispune și în cazul în care infracțiunea se pedepsește doar cu amenda,[25] dacă măsura reținerii este proportională cu gravitatea acuzației aduse suspectului sau inculpatului.[26]

După parerea dl. Mateut,[27]era necesar să se limiteze luarea măsurilor preventive doar la acele infracțiuni de o anumită gravitate, de pildă cele pentru care legea prevede pedeapsa închisorii, nejustificându-se în cazul infracțiunilor de gravitate redusă pentru care legea prevede pedeapsa amenzii, respectiv consideră că nu este necesară pentru infracțiuni usoare pentru că ea e urmată de regulă de o arestare preventivă și că se dispune atunci când pedeapsa este închisoarea.

În opinia noastră, măsura reținerii este nejustificată în cazurile în care se dispune față de o infracțiune care se sancționează doar cu pedeapsa amenzii sau alternativ cu închisoarea deoarece, în cod nu este reglementat expres, respectiv trebuie avut în vedere scopul acestei măsuri, măsura care nu face parte din iererhia propriu-zisă a măsurilor preventive. Măsura reținerii se dispune mai mult pentru a se putea  asigura defășurarea urmăririi penale și este o etapă anterioară dispunerii măsurii arestării preventive. De asemenea, se ține cont de gravitatea faptei, iar spre deosebire de celelalte fapte care au prevăzute pedepse cu  detențiunea pe viață sau închisoare este o discrepanță nefondată.

De aceea, propun de lege ferenda să se încrimineze expres pedepsele pentru care se poate dispune măsura reținerii sau să se menținoneze că nu se poate dispune în cazul amenzii sau alternativcu închisoarea, deoarece așa pot apărea în practică diverse cazuri de abuz.  

Ceea ce este important[28] este ca probabilitatea infracțiunii reținute suspectului sau inculpatului să fie suficient de puternică pentru ca procurorul sau organul de urmărire penală să poată aplica măsura reținerii.

Din punct de vedere, al necesității aplicării măsurii reținerii se va ține seamă de scopul urmărit în desfășurarea procesului penal, de împiedicarea sustragerii suspectului sau inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată ori de la prevenirea săvârșirii unei alte infracțiuni. Se apreciază in concreto de organul de urmărire penală. În mod frecvent măsura reținerii se dispune și în caz  de infracțiune flagrantă, deoarece aceasta este justificată de urgența procedurii și de împrejurările comiterii ei, asupra căreia nu există nicio îndoială despre existența acesteia. â

Puterea de reținere a organului de urmărire penală, parte dintre condițiile reținerii, este analizat ca o prelungire a celei de prindere și arestare, având un regim special.[29] Spre exemplu, organul de poliție surpinde făptașul care încercă să iși șteargă urmele de la locul faptei. Din procedura specială de urmărire a unei infracțiuni flagrante nu trebuie omis faptul că reținerea este obligatorie.

Nu este suficient însă să se facă referire doar la vreunul din scopurile justificative, ci pentru ca o măsură preventivă să poată fi luată, organul judiciar trebuie să indice elementele de fapt, faptele materiale concrete din care rezultă necesitatea măsurii prin raportare la scopurile justificative pe care le-a stabilit legiuitorul.

1. Să nu existe o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau exercitarea acțiunii penale prevăzute de art. 16 C.proc.pen.

Prezența cazurilor de împiedicare duc la dispunerea soluției de clasare, fiind imposibil de luat măsura preventivă a reținerii, iar acțiunea penală se stinge. În situația în care s-a îndeplinit o condiție pentru punerea în mișcare a acțiunii penale, condiție care nu a fost îndeplinită inițial, însă ulterior se îndeplinește, măsura preventivă a reținerii va fi justificată și întemeiată. Este situația îndeplinirii autorizației sau sesizarea organului competent ori o altă condiție prevăzută de lege la art. 16 lit. e) C.pr.pen. Această condiție negativă nu este prevăzută expres în cadrul art. 202 C.pr.pen.

Este suficient ca organul competent să dispună măsura, să constate din materialul existent elementele care pot justifica reținerea cauzei. Atunci când există deja cazul prevăzut la art. 16 C.pr.pen, poate fi asimilat unei cauze generale în care luarea unei măsuri de prevenție este interzisă de drept.[30] De exemplu, situația în care judecătorul de drepturi si libertăți, în cursul urmăririi penale este obligat să respingă propunerea de arestare preventivă în cazul în care s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale chiar dacă procurorul nu a clasat cauza. De aceeași părere sunt și eu, deoarece în cazul  nerespingerii măsurii s-ar ajunge la o situație inechitabilă, încălcând dreptul la libertate și siguranță a persoanei, conform art. 5 din Convenție.

1. Condițiile de formă

Condițiile reținerii: În sistemul noului Cod de procedură penală, pentru a se dispune măsura reținerii trebuie îndeplinite în prealabil anumite obligații impuse organului judiciar. Condițiile necesare pentru dispunerea măsurii sunt cele generale, art. 209 alin. (1) din C.pr.pen făcând trimitere la dispozițiile art. 202. Formalismul[31] este justificat de faptul că sunt recunoscute prerogativele exorbitante organului de cercetare penală și procurorului care supraveghează urmărirea penală la debutul procedurii. Este necesar pentru a controla legalitatea reținerii care nu este o pedeapsă, ci o măsură polițenească.

Condițiile care trebuie îndeplinite sunt următoarele:

1. Competența exclusivă a organului de urmărire penală
2. Comunicarea drepturilor procesuale
3. Ascultarea suspectului sau a inculpatului în prezența avocatului ales sau numit din oficiu
4. Informarea de îndată a procurorului cu privire la luarea măsurii reținerii

---

[1]Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală, partea specială, note de curs, explicații și comentarii, Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 197.

[2] Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2021, p. 863.

[3] În cauza Ipek și alții c Turciei, 3 februarie 2009, doi reclamanți minori au fost arestați pentru simplul motiv că se aflau în locuința altui reclamant în momentul arestării și percheziției efectuate  de organele de poliție. Curtea a constatat că cei doi minori au fost plasați în detenție în mod ilegal, respectiv s-a încălcat art. 5 parag.1 lit. c) din Convenție.

[4] Dumitru Gheorghe, Măsurile preventive, prevăzute în noul cod de procedură penală, Ed. Bibliotecha, Târgoviște, 2015, p. 19.

[5] Marian Alexandru, Institutii fundamentale ale noului cod de proceduta penala, studii si articole, Ed. Prouniversitaria, București, 2015, p. 23.

[6] Gheorghiță Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 764.

[7] Gheorghiță Mateuț, Tratat de Procedură penală. Partea Generală. Vol. II. Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 519.

[8] Dumitru Gheorghe, Măsurile preventive, prevăzute în noul cod de procedură penală, Ed. Bibliotecha, Târgoviște, 2015, p. 17.

[9] S-a arătat că, în data de 15 aprilie 2010 s-a formulat recurs împotriva încheierii Tribunalului Maramureș de către Parchetul de pe lângă Tribunalului Maramureș pentru a se admite luarea măsurii arestării preventive față de inculpata M.H.S cercetată pentru infracțiunea de omor calificat art. 174 (1) C.pen. și art. 175lit c) C. pen. S-a reținut că a suprimat viața tatălui său  R.A în vărstă de 78 de ani prin strangulare. După ordonanța de punere în miscare a acțiunii penale s-a dispus reținerea acesteia pentru 24 de ore. Instanța analizând dosarul cauzei  nu a reținut necesitatea dispunerii arestării preventive față de M.H.S deoarece, nu a putut constata că în cauză există presupunerea rezonabilă că inculpata a fost cea care a comis actele de violență. Probatoriul nu prezintă indicii clare. Fiind vorba despre o infracțiune de omor lipsa indiciilor suficiente nu poate determina măsura arestării preventive. (C. Apel Cluj, Purice Delia, Arestare preventivă, Indicii temeinice ale comiterii unei infracțiuni. Condiții. Revista Romana de Jurisprudență 5-6 din 2010, publicat la www.sintact.ro).

[10] Gheorghiță Mateuț, Procedură penală, partea generală, Vol. II, Ed. Fundației „Chemarea” Iași 1994, p. 40.

[11] În cazul infracțiunii de tâlhărie, fuga nejustificată a inculpatului, consecutive sustragerii cu violență a genții persoanei vătămate și găsirea bunului în apropierea locului unde acesta a fost prins constituie date din care rezultă presupunerea că inculpatul a săvârșit fapta și, în consecință, indicii temeinice că acesta a săvârșit infracțiunea de tâlhărie. ( C.A. Brașov, Decizie penală nr. 141/R din 26 februarie 2003, În C.P.J.P. 2003-2002, P. 226-227).  Respectiv în cazul infracțiunii de omor, în lipsa unor indicii temeinice că inculpatul a săvârșit fapta, nu se poate dispune arestarea preventivă a acestuia, nefiind suficient faptul că inculpatul face parte din cercul celor bănuiți ( C.A. Brașov, Încheierea penală nr. 94/R din 28 iulie 2004, în C.P.J.P. 2003-2004, P. 231-233), în George Antoniu, Cod de procedură penală, texte, jurisprudență, hotărâre CEDO, ed. a II-a, Ed. Hamangiu, București 2008, p. 247.

[12] A se vedea Cauza Creangă c. România din 23 februrie 2012, Cauza Ipek și alții c Turciei, 3 februarie 2009, www.echr.coe.int.

[13]  A se vedea art. 5 din CEDO, p. 21 parag. 86 alături de Cauza Fox, Campbell şi Hartley c.Marea Britanie, 20 august 1990, pct 32.

[14] Pentru a stabili dacă un individ este „lipsit de libertatea sa” în sensul art. 5, este necesar „să se pornească de la situația concretă a acestuia și să se țină seama de o serie de criterii, precum tipul, durata, efectele și modalitățile de executare a măsurii în cauză ( Cauza Medvedyev și alții împotriva Franței, pct. 73; Cauza Creangă împotriva României,pct. 91).

[15]  Anastasiu Crișu, Drept procesual penal.Partea generală. ed. a 4-a, Ed. Hamangiu, București, 2020, p. 497.

[16] Reclamantul director a unei companii private de pază și protecție a fost arestat în 2005 deoarece, se începuse cercetarea penală împotriva sa pentru șantaj și amenințare. Acestuia i  s-a retras licența pentru funcționarea companiei pe motiv că nu s-a respectat culorile uniformei și că dl. Stepuleac era implicat în operațiuni infracționale. Potrivit art. 5, Curtea a constatat că nicio instanță internă nu a verificat măsura dispusă de procuror, punându-se problema existenței unor suspiciuni rezonabile cu privire la săvârșirea faptei de reclamant. Singurul temei era declarația persoanei vătămate, angajat al reclamantului, însă în declarația lui nu era indicat expres numele dl. Stepuleac. Procurorul susținând că l-a identificat ulterior, dar nu a pus declarația la dosar. A fost pusă în discuție și credibilitatea persoanei pentru că, între aceștia au avut loc anterior conflicte iar, toate măsurile față de  dl. Stepuleac s-au luat anterior stabilirii vinovăției lui, autorițățiile nefăcând demersuri în acest caz. (Radu Chiriță (coord.), Lucian Criste, Mirel Toader, Alina Ivan, Anca Stoian, CEDO Comentarii și explicații, ed.a II-a, Ed.Hamangiu, București, 2012, p. 53-55.)

[17] Gheorghiță Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p. 770.

[18] Mihail Udroiu, Procedură penală, Partea generală, Vol. II, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2021, p. 862.

[19],, Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.”

[20] Marian Alexandru, Institutii fundamentale ale noului cod de proceduta penala, studii si articole, Ed. Prouniversitaria, București, 2015, p. 22.

[21] Ion Poiană, Ioana Păcurariu, Drept procesual penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2014, p.183.

[22] Alexandru Țuculeanu, Constantin Sima, Condițiile reținerii și ale arestării preventive în reglemenarea Noului Cod de Procedură Penală, preluat www.proquest.com  p.64.

[23]  În comentariul art. 221 se precizează și amenda ca o pedeapsă unică, a se vedea Daniel Atasiei coordoonator Nicolae Volonciu, Noul Cod de Procedură Penală comentat, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2015, p. 441.

[24] Idem.

[25]  Spre exemplu, a se vedea art. 288 alin. (3), art, 389 alin. (1) și art. 434 alin. (1).

[26] Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de Procedură penală. Partea generală, ed. a 3-a, Ed, Universul Juridic, București, 2020,p. 665.

[27] Gheorghiță Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019,p. 770.

[28]Idem, p.765.

[29] Gheorghiță Mateuț, Procedură penală. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2019, p.765-766.

[30] Andrei Zarafiu, Procedură penală. Partea generală, partea specială, note de curs, explicații și comentarii, Noul Cod de procedură penală, Ed. C.H. Beck, București, 2014, p. 197.

[31] Gheorghiță Mateuț, op.cit.,  p 765.